Nu întreba numele melodiei sau „Am plâns atât de tare”

Iar poemul, pe baza căruia Leonard Šimutis a creat melodia, a apărut pentru prima dată în calendarul din 1943, publicat în 1942.

Ulterior, aceste strofe au fost tipărite în revista „Karys” în 1943. Poezia, numită oarecum diferit („Stoviu aš parimus”) și prezentată ca un cântec partizan lituanian, a fost publicată în 1991 în colecția de cântece „Tau brangi Tęvyne” publicat în Cleveland (SUA).

Poezia a fost creată de Vanda Panavaitė, studentă la seminarul profesorilor din Śvenčioniy. Cu toate acestea, nu veți găsi acest nume de familie în enciclopediile lituaniene sau în alte surse.

Răspunsul este oferit de Kostas Aleksynas, un cunoscut vorbitor public, doctor în științe, laureat al Premiului Național pentru Știință Lituanian.

El a scris: „Cântecul în cauză, atât de liric și sincer poetic, cu o expresie artistică care se potrivește cu alte melodii create la mijlocul secolului al XX-lea, ar putea stârni în mod firesc speculații despre cine a compus-o pentru multe persoane înainte, deoarece publicațiile care îi arată au fost introduse în arhivele sovietice timp de aproape jumătate de secol.

În primul rând, să ne amintim acel poem liric scris de Vanda Panavaitė în urmă cu optzeci și doi de ani:

Am plâns mult

Am plâns la poarta grădiniței,

Când, dând mâna, ai plecat în liniște –

Lacrimi de argint plângeau Rue Green,

Ea a plâns în timp ce câmpurile se înecau în ceață.

Cine va întreba: – De ce plângi atât de mult?

Doamne ajuta, ce imi va spune?

Cine îmi va găsi ochii într-un inel de in,

Cine, ce? Și ce? – inima nelinistita.

Stejarul de țesut aruncă ușor snopul,

Fire drepte subțiri atât de pestrițe pestrițe.

Voi broda pe prosop „Lituania în patrie”.

Sunteți țara eroilor – noi suntem copiii voștri.”

Când va fi pământul nostru plin de sânge

Și când te vei întoarce cu calul,

Voi aduce apă în ulciorul de pământ,

Îți voi da un prosop frumos pe care să te ștergi.

Autoarea poeziei, Vanda Panavaitė, a emigrat în Germania în 1944, apoi s-a mutat în Canada și de acolo a trăit în America până la moartea ei.

Ea a devenit un participant activ în viața culturală a compatrioților noștri, organizatoarea diferitelor sărbători. Și ei însăși îi plăcea să cânte, a lansat chiar și patru CD-uri cu melodii cântate în lituaniană sau engleză.

Ea a murit la Chicago, tocmai și-a sărbătorit cea de-a nouăzecea aniversare (05.07.1925 – 29.08.2015).

Poezia aceea de-a ei, publicată în 1942, a fost deosebit de plăcută de tineri, care au început să o cânte. Mai târziu, acest cântec a răsunat constant pe buzele partizanilor, exilaților sau emigranților lituanieni.

Este obișnuit ca persoanele cărora le place unul sau altul text să introducă cuvinte suplimentare și să creeze linii noi în timp ce cântă. Cu toate acestea, fiecare corectare era inacceptabilă pentru această autoare, era foarte supărată că strofele ei erau „îmbunătățite”…

Auzind deja înlocuirea primei linii (plâng de durere) (stau cu durere), autorul a numit-o o corecție nereușită.

Partizanii au „îmbunătățit” și al patrulea vers al primei strofe (Plângerea în ceață în timp ce câmpurile se îneacă): au cântat „Pădurile Lituaniei se îneacă în nori”…

Poetul și cântărețul crede profund că fiecare poezie trebuie cântată exact așa cum este scrisă. Cunoscând o atitudine atât de categorică a autoarei, putem înțelege că a dus-o mult mai tare când a auzit că a apărut un cu totul alt autor al poemului ei. Și au fost astfel de cazuri!

Totul a început când în 2010 a avut loc festivalul deținuților politici și exilaților „Leiskit į Têvynė” la Telšiai. Repertoriul festivalului afirmă că melodia „Stoviu aš parimus” este un cântec popular.

Organizatorii sărbătorii au primit curând o scrisoare de la o femeie din Vilnius, în care se spune că autoarea cântecului este Julija Švabaitė-Gylienė, o emigrantă lituaniană în America.

S-a sugerat chiar să o invite la sărbătoare… Au existat, de asemenea, pretenții că poemul a fost creat de scriitoarea de cântece partizană Diana Glemžaitė.

Câțiva ani mai târziu, Vytautas Bložė s-a anunțat drept autorul cântecului, de parcă ar fi primit melodia de la compozitorul Vygandos Telksnis și ar fi creat acele versuri…

Bine că au apărut experți ai adevărului, care i-au infirmat pe toți „impostorii” din presă și i-au întors palma de paternitate a poeziei Vandei Panavaitei.

Iar Vanda Panavaitė, căsătorită cu Jonas Stankaus, inginer și constructor, a devenit Stankuviene, dar în America și-a semnat numele cu abrevierea Stankus.

Având o voce grozavă, caldă, cânta adesea ea însăși și a fost un organizator de neînlocuit al sărbătorilor, conducând grupuri de dans popular.

Ea chiar a înregistrat și a lansat patru albume de muzică de divertisment. În cadrul prezentării acestei producții, s-a remarcat că cuvintele cântate de Vanda Stankus sună plăcut, clar și atractiv.

Urmărirea ritmului ei cântat te face să vrei să urmărești melodia și să repeți cuvintele cântecului, rupând farmecul melodiilor.

S-a susținut că discurile lui Stankuviene concurează cu curaj cu cea mai bună muzică de divertisment a altor națiuni, că a depășit hiturile lituaniene des auzite…