Corectitudinea politică – până la absurd

– Un cuvânt poate răni și zdrobi, un cuvânt este o armă?

– Ar fi imposibil să spui altfel. Există milioane de dovezi în acest sens în istoria lumii. Cuvântul a creat civilizația umană. Oamenii sunt singurii oameni din lume care folosesc cuvântul ca armă, ceea ce ne diferențiază de restul speciilor și ne face, într-un fel, conducătorii lumii.

– Și când ne doare un cuvânt? Aici, în timp ce făceam un sondaj populațional, am întrebat o femeie dacă este deja pensionară? Doamna s-a jignit de ce nu am folosit cuvântul „senior” Cuvântul „pensie” nu este jignitor, dar adăugarea unui sufix și a folosirii cuvântului „pensionar” este jignitoare.

– Oamenilor nu le place să fie numiți pensionari sau seniori pentru că vor să fie tineri. Acest fenomen este legat de faptul că o persoană își dorește să fie tânără.

Dacă vorbim de cuvinte, astăzi acea corectitudine politică exagerată a ajuns la nivelul absurdului și al idiotului. Nu mai vorbesc de Occident, unde nu se mai poate spune „polițistă” sau „polițistă”, ci zici „poliție”, nu e polițist sau polițistă, ci polițist.

Nu mai spunem „președinte”, ci spunem „scaun”, aproximativ un scaun. Vedeți, există deja rușine de gen și nu vă puteți da seama de ce.

Întotdeauna au existat două sexe în istoria lumii și ele există și astăzi. Numirea lor este complet normală. Cuiva începe să-ți fie rușine de ceva care nu trebuie deloc să-i fie rușine și dintr-o dată limbajul este acuzat dintr-un motiv oarecare. Începe limbajul.

Pe vremuri exista un cuvânt „invalid” – o persoană care este cu dizabilități, asta înseamnă – „incapabil”. S-a schimbat în „disabled”, ceea ce înseamnă același lucru Și acum deja se spune că „disabled” nu se mai poate spune, trebuie spus altfel.

În urmă cu câțiva ani, au început să explice că nu mai poți spune „alcoolic”, ci o persoană care suferă de alcool sau ceva asemănător La fel se înlocuiește cu aceeași, încercând să reinventeze roata în limbaj și să se adapteze la corectitudinea politică .

Înțeleg că uneori se poate justifica. De exemplu, cuvântul „Negru” nu are o conotație negativă în Lituania. Noi nu aveam sclavi, nici măcar nu înțelegeam că undeva în America, oamenii de culoare erau numiți negri.

Nu am avut asta niciodată. Dar deja ni se impune cu strictețe că nu mai putem spune „negro”, pentru că altundeva a devenit o insultă, probabil că în curând ni se va interzice să spunem „evreu” pentru că, de exemplu, în Rusia este o insultă. Și nu în Lituania.

Limbajul devine ostatic al politicii și al antivalorilor globaliste și îmi pare foarte rău pentru asta.

– Unul dintre cele mai recente exemple – recomandările pentru asigurarea bunăstării pacienților distribuite medicilor de către Uniunea Medicilor Clinicilor Santara, cuvintele „soț”, „soție” sunt clasificate drept limbaj derogatoriu, așa că trebuie spus. „partener”, „partener”.

– Oamenii pot rătăci în moduri diferite. Constituția Lituaniei prevede o familie de bărbat și femeie. Un bărbat dintr-o familie se numește soț, o femeie dintr-o familie se numește soție. Acestea sunt două cuvinte frumoase lituaniene și este imposibil să le interziceți. Până când familia însăși este interzisă.

Dacă o persoană vine la medic și se simte ca al 8-lea sau al 35-lea gen, se poate simți așa atunci când vine la un psiholog sau la un psihoterapeut, dar dacă vine la un urolog sau ginecolog, se poate simți la fel de mult ca și al 36-lea gen, va fi tratat ca un bărbat sau ca o femeie. Așa că realitatea și fantezia depășesc.

– Nu va fi supărat soțul sau soția când medicul le numește partener sau partener? Nu vor fi noi insulte?

– Atunci poate să-i spunem „partener” sau „partener”, indiferent de statut. Chiar mai departe – „concubină”, „concubină”, indiferent de statut. Chiar și atunci când sunt căsătoriți, un bărbat și o femeie sunt concubine unul cu celălalt. Ajungem la absurd.

Într-adevăr, există anumite tradiții civilizaționale și culturale, partener și partener în limba lituaniană înseamnă nu numai soț și soție, ci și conviețuitori, ci și persoane de același sex.

Prin urmare, a suna un partener sau un partener atunci când știi cu adevărat când vine o persoană căsătorită, în opinia mea, este mult mai multă agresivitate.

Dacă starea este clară, atunci este necesar să spui: ai relații sexuale cu soția ta? Dacă există probleme.

Dacă o persoană cu o stare civilă incertă vine la medic, poate întreba dacă ai o relație cu partenerul tău?

Totul are contextul și locul lui. Dar schimbarea soțului și a soției – partener, partener – în opinia mea, este agresivitate și insultă. Nu aș accepta niciodată ca soția mea să fie numită partenerul meu.

– Din recomandările menționate mai sus, atunci când există incertitudini cu privire la identitatea pacientului, ar trebui să se întrebe ce pronume – el, ea – ar trebui să se adreseze.

– Când nu este clar cine se află în fața ta, aici sunt cazuri foarte rare. Am auzit că în universitățile și instituțiile occidentale, nu se mai poate spune studenți și bărbați, trebuie să cauți alte forme.

Voi da un exemplu din limba esperanto, pentru că este o limbă internațională; bărbații în vârstă sunt bărbați și femeile în vârstă sunt femei.

Pentru a ne putea adresa atât bărbaților, cât și femeilor, există un prefix ge-, acum dorim să eliminăm prefixul ge-, deoarece indică faptul că se adresează atât bărbaților, cât și femeilor. Apare atunci întrebarea, cum să abordăm oamenii? Problemele apar de nicăieri.

Au fost făcute încercări de a crea aceste probleme și în limba lituaniană.

Pentru noi, genul masculin este ca un gen generalizator, când te adresezi unui public care include atât bărbați, cât și femei, îl adresezi ca „dragilor”, înseamnă că sunt doar femei public.

Cineva i s-a părut foarte ofensator. Încercările ghidurilor Universității din Vilnius de a inventa „oameni” au fost comice.

Un cuvânt nou care nu ar însemna nici bărbat, nici femeie. Asemenea tendințe sunt absolut de neînțeles, aș spune, perverse.

– La pregătirea ghidurilor, sunt consultați lingviștii?

– Dacă ar fi să vorbim despre celebrele linii directoare ale universității, lingviștii nu au fost consultați. Se pare că și-au dat seama ce greșeală au făcut, pentru că publicul nu a fost atât de îngrozit, cât a ridiculizat acele linii directoare, iar astăzi cuvântul „om” este un exemplu de incompetență și exploatare lingvistică.

În ceea ce privește Controlorul pentru Egalitatea de Șanse – nu pot răspunde cu exemple acum, dar în mintea mea, multe instituții similare s-au abătut de la agenda Partidului Libertății – nu apără egalitatea în drepturi, ci doar drepturile minorităților.

– Și cum rămâne cu scrierea numelor de familie, care a stârnit și continuă să ridice multe dezbateri în societate, – este o chestiune de limbă sau de identitate?

– Scrierea numelor de familie este, fără îndoială, o chestiune de limbă, precum și de relația dintre om și stat. Când ei spun că asta este chestiunea mea privată…

Nu, nu este doar chestia ta privată. Numele de familie au fost introduse pentru a identifica familia sau descendența unei persoane. Pentru ca acele persoane să apară în anumite registre. Numele de familie este o chestie de relație.

Numele de familie este o chestiune de limbă, iar dacă limba de stat în Lituania este lituaniană, atunci trebuie scrisă conform regulilor limbii lituaniene. Și cu litere lituaniene. Este de la sine înțeles că cuvântul lingviștilor trebuie să fie decisiv aici.

Cu câteva decenii în urmă, când a fost permisă extinderea numelor de familie tradiționale cu terminația -ė, se părea că problema va fi rezolvată, până la urmă, s-a făcut un astfel de pas, care permite să nu se arate statutul de familie al unei femei.

Acum ajungem la absurd, adică la terminația -a, întrucât în ​​Lituania există nume de familie masculine cu terminația -a, în cele mai multe cazuri genurile masculin și feminin nu ar mai fi diferite.

Oricum, terminația -a este slavă, este complet de neînțeles de ce Lituania vrea să introducă astfel de terminații! Este acesta un motiv politic sau un spectacol politic?

De ce doriți să spălați limba lituaniană și numele de familie lituaniene? Această persistență este foarte surprinzătoare.

Ceea ce se întâmplă aici este foarte evident, pentru că înainte de începerea acestui mandat, care se încheie deja, în programul Partidului Libertății era foarte clar precizat că Comisia de Stat pentru Limba Lituaniană și Inspectoratul de Stat pentru Limbă vor fi desființate.

Politica a fost declarată foarte clar că Lituania are nevoie de o a doua limbă oficială, adică engleza.

S-a precizat foarte clar că, în raioanele cu un anumit număr de minorități naționale, acolo trebuie introdus bilingvismul sau trilingvismul.

Cu alte cuvinte, un atac asupra limbii de stat. Se întâmplă de aproape 5 ani și nu putem decât să ne bucurăm că această majoritate nu a reușit să adopte o lege constituțională a limbii de stat, ceea ce ar fi dezastruos pentru limba de stat.

Nici Inspectoratul de Limbă de Stat nu s-a putut desființa, am văzut cum ministrul Culturii l-a machiat pe șeful Inspectoratului Limbii de Stat, Audrias Valotkas, și cât a durat acel mobbing…

Sper din tot sufletul ca în următoarele câteva luni, actuala majoritate să nu aibă timp să facă mult rău limbii de stat.

În urmă cu jumătate de an, în primăvară, Președintele Seimas Čmilytė a înaintat un proiect al Agenției de Asistență Socială, care plănuia să desființeze Comisia de Stat pentru Limba Lituaniană, Consiliul Familiei și aproximativ 7 instituții de cultură etnică și să le combine într-o Agenție de Asistență Socială. , care ar fi condus de un manager angajat.

Cu alte cuvinte, limba, istoria, moștenirea și familia ar fi gestionate de un manager angajat. Ar exista o astfel de fermă colectivă și toate acele instituții nu ar rămâne.

După ce publicul a fost îngrozit, propunerea a fost abandonată. Dar testele sunt constante. Și trebuie să fii foarte vigilent.